în jur s-au îndrăgostit arborii lumii
cu o mie de guri
cerul ca un ochi sticlos s-a aburit
de neînțelepciunea iubirii
agățați de cercul alb al imperfecțiunii
am dat o reprezentație
în toate culorile morții
apoi am înghițit sfera singurătății sublime
luna ca un vârcolac
mi-a supt degetul mic de la picior
ca și cum ar fi dorit să mă deztrupeze
să pot să mor lângă un nor vopsit în chip de pom
lângă iarba străvezie a cuvintelor
în timp ce liniștea neomenească își
strigă poeții
și le bea rărunchii cu tămâioasă albă
dragostea sâsâie în retină
doi arbori lunatici evanghelizează
timpul iubirilor în sepia
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu