Poetă de etnie macedoneană din România, profesor la Liceul de Arte Marin Sorescu din Craiova
Angi
joi, 25 august 2011
Colonii
poezia vine cu lilieci și gură de lup
stinge emoția venirii pe lume și o transformă într-o colonie unde sfârșitul
este colectiv
nu lăsa lașitatea să te deșire universul are limbi de orologiu
îl poți auzi cu tic-tac-ul dintre coaste
cel care s-a camuflat ca un rotisor stricat
în torace
cum te poți tu așeza astfel ca marele tău lup alb să nu îți prindă grumazul?
aici între lumi ca și între scânduri
miroase a rășină
și este exact atâta întuneric cât de mulți lilieci sunt
marți, 23 august 2011
Corespondențe
Milena era singura femeie între cei trei bărbați.În biroul strâmt mirosea a sudoare și a cremă de pantofi.Nu își amintea de când nu mai avusese o întâlnire cu un tip.Poate că este vremea să caut un bărbat stabil, care să nu depindă de serviciul la stat, se gândea ea.
Ajunsă la vârful carierei, reușise să ocupe funcția de șef de birou.Cei trei bărbati aflați în subordinea sa aveau perspective slabe.Nici nu își doreau mai mult decât să poată ajunge la muncă pentru cele câteva ore comune, deoarece fiecare avea alte obligații.Singură, Milena, era devotată firmei pentru care lucrau, o firmă de telefonie mobilă.
De lucrul pe teren se ocupa Iustin.El întârzia întotdeauna 20-30 de minute fiindcă avea doi gemeni în clasele primare, iar pațachina de nevastă-sa fugise cu un ofițer, șeful ei direct cu care mai turnate un plod.Pe vremea aia, Milena știa de aventură, dar i s-a părut echitabil.Iustin era singurul dintre ei cu care și-o pusese la birou.O femeie singură ca ea nu ducea lipsă de aventuri, însă seara, când nu se aprind toate becurile și ai chiuveta înfundată, altfel vezi lucrurile.
– Iustin, ai teren la unu!!! țipă Milena umflându-și pieptul.
– Șefa , duc copiii acasă și se rezolvă, zise Iustin.Iar am ratat să i-o trag învățătoarei,se gândi el frustrat.Milena asta e o scorpie! Îmi pune teren exact când trebuie să iau copiii de la școală.În ritmul asta nu o să îmi găsesc o relație stabilă niciodată.
De când plecase nevastă-sa cu ofițerul, Iustin nu mai mirosea a sudoare și a cremă de pantofi.Cu toate că alerga de la un client la altul, dintr-odată înțelesese că viața fără o femeie nu are sens. Devenise un performer , deși făcea pe bona la copii.
– Traian, azi duc copiii la tenis.Fă tu teren și aduc niște vin, scuipă Iustin printre dinți să nu audă Milena.
O singură dată o lăsase cu gemenii și i-a găsit încuiați în baie.Ea dormea în ultima cameră cu storurile trase.Nu făcuse mâncare, curățenie nimic.Milena, cu picioarele ei groase și țâțele mici, plate, părea făcută pentru munca la birou.Întotdeauna deschidea prima ușa biroului, scutura țigara direct pe parchet, turna zațul în ibric și fierbea o cafea groasă, amară.
-Bine, azi fac teren.Hai, zi, i-ai tras-o bunăciunii ăleia de învățătoare? întrebă măcinat de curiozitate Traian, un tip chel, ras ca în palmă, imbrăcat într-un costum uzat cu o cravată galbenă agățată de gât.
– Mai întrebi?! plusă Iustin.După ce duc gemenii ne vedem.
– E mișto tipa? întrebă Iulian salivând.
Iustin știa la ce se referă. Învățătoarea era mai urată ca fosta nevastă, aia de fugise cu șeful, un ofițer afemeiat.Era mică, pipernicită, cu niște ochelari imenși.N-ai fi zis că e de o mie de ori mai bună la pat ca fosta nevastă.Nici măcar Milena nu o egala.Avea un apetit nesățios care îl făcea pe Iustin să uite că nu are ciorbă în frigider și mâine îi trebuie haine călcate pentru gemeni.Ce-i drept și el își ieșise din ritm.Parcă nu îl mai atrăgea nicio femeie frumoasă.Toate i se păreau artificiale iar următoarea relație serioasă ținea morțis să fie după același calapod ca prima: o soție urâțică, gospodină, fără personalitate.De aia nu se încurcase cu Milena pentru mult timp.Fata asta pană la 35 de ani nu reușise să stea departe de mamă-sa mai mult de cinci zile.Veșnic înfuleca câte un hamburger sau o bucată de pită, iar apoi se chinuia câte o lună două cu așa-zise regimuri de slăbit, din care ieșea mai rubensiană.
Traian avea fantezii cu Milena, dar le satisfăcea doar în baia de langă birou.Nu avea niciun plan Traian.Lua viața ca pe o varză care dacă nu o culegi la timp se strică și miroase.
Stătea încă cu părinții aflați la pensie pe caz de boală.Zilnic făcea cumpărăturile după programul de la birou, mergea apoi la grădină și uda.Își luase din niște restanțe o bucată minusculă de pămant la marginea orașului și cultiva acolo legume.Câteva pisici rahitice urinau pe ele, dar Traian găsea aici liniștea care în apartamentul indecent de mic îi lipsea.Avea un program infernal acasă, alerga între cele două camere.Fiind singurul copil, ajunsese la cinzeci de ani să își ingrijească părinții, unul orb, altul bolnav de Alzheimer.Medicamentele, cu ora exactă de administrare, i le scrisese Milena pe o hârtie.Mai greu era să îi țină pe cei doi părinți în casă.Tatăl, nevăzător, ar fi ieșit la plimbare, iar mama dădea să fugă pe ușă când nu era atent.Traian la birou era fericit, aici nu mirosea a sudoare sau a pamperși.Cum să nu te enervezi când bătrânii se apucă la miezul nopții să te întrebe cine ești, de ce nu le dai să mănânce și să îți povestesca că vor să iasă la pensie, deși mănâncă pensie de peste treizeci de ani!
– Azi m-am oferi eu.Am avut o aventură cu o învățătoare mai matură ca mine.Fac eu teren, Iustin, dacă îmi prezinți tipa, se rugă cu tupeul caracteristic, Cristi, un bărbat masiv, căsătorit din interes cu una care face Italia.E și acum plecată la Amatricce, are grijă de o bătrană surdă.Când a fost cutremurul bătrâna a fost singura din tot cartierul care l-a simțit.Oasele ei bătrane,au avertizat-o și așa Cristi nu a rămas văduv.Are trei copiii cu ea.Pe toți trei însă îi crește soacră-sa.
– Cristi, la unu te ocupi de transferul plăților către furnizori.Ia zi , cel mic, puștiul, a rămas corigent?
– Ok, șefa, ingăimă Cristi decepționat.Femeia asta cu început de mustață, butucănoasă, i-a simțit întotdeauna slăbiciunile.N-a vrut niciodată să i-o tragă, i se părea îmbătrânită, față de garnitura de femei care îi trecea prin pat în lipsa nevestei.
Un singur punct nevralgic avea, copiii.Cel mare se pregătea să plece după maică- sa în Italia, nici nu își dăduse bacalaureatul.Fata se mutase la un țigan bogat și nu mai o căutase de mult.Degeaba a vrut să o ia cu poliția de la țigan, rămăsese deja gravidă.Curvă ca mama-sa!
Doar cel mic îl mai ascultase.Stătea încă la bunici, fuma iarbă, ajunsese totuși să termine zece clase, mai avea să treacă de matematică. În el îi era speranța.
Milena, Iustin și Traian i-au și zis: dacă trece de matematică, ia-l acasă, îl angajăm pe patru ore la birou, fără carte de muncă. Aici se muncește puțin, dar măcar la bătrânețe umblă cu lista de medicamente după tine, dacă mai apuci bătrânețea și nu fugi în papuci de la spital!
– Pană la urmă plec eu pe teren , se pisici Milena.Era singura ei șansă să dea de un bărbat care să doarmă noaptea acasă langă fundul ei masiv și să bea bere când ea scuipa semințe pe parchet cum face și la birou.
– Du-te, fată!!! strigară bărbații care azi, paradoxal, nu miroseau a cremă de pantofi.
În birou liniștea se agita ca un câine în călduri, iar ei lipeau imperturbabili timbre pe corespondență.
Flamingo
pasărea aceea îmi dă târcoale
aripile ei balansează peste vid
îi simt răcoarea până în ultimul cromozom
străzile se vor subția ca un fir de argint pe care îl voi întinde dâră umedă între ceasuri
nimic nu va mai părea îngust sau înalt
triunghiul se va curba ca o minge pe care
atunci când tăcerea se lipește de coaste
o arunci spre pasărea cu pene țipătoare
strigătul păsării sună a dangăt pene ei de aramă ruginesc
clipe bat la poarta cu șerpi încrustați
este tot mai greu zborul între lumi
limbile ceasului se opresc
pasărea cu un singur ochi șuieră nopți șuieră zile
până vine îngerul vopsit cu o mie și o mie de nume
Flori de iris
va ninge ne vom așeza pe zăpezi
ca niște soldați sub luna ovală
țurțurii nopții vor clincheti semeț
lumina va răsări boreală
ape vor îngheța printre pietre de râu
caii lumii vor necheza pe pământuri
dezlegați de un cer de o stea de iarbă
liberi pe pusta înghețată și singuri
zăpada se va scutura ca cireșii
sau ca un fir palid subțire de nalbă
va ninge adânc ne vom așeza pe omăt
cu palmele roșii lipite de soare
cuvinte înghețate vor roi efemer
albastroși vor plana solitar peste mare
îmi vei prinde tăcerile-stalagmite
de crestele înzăpezite sihastre
vom dezgheța farul lumii copertina
flori de iris vor răsări între astre
Reverberații
sufletul ca și ninsoarea se aburește din când în când
dar îți mărturisesc toți țurțurii albi mi s-au înfipt în cuvânt
și alunecă înspre un timp cu o mie și-o mie de glasuri
parcă aici sau acum s-ar prăbuși luna lin între iazuri
vin niște nopți /cu omăt înalt peste cruci/ când tremură zorii
poți răsuci lămâile insomniace ale mării?
ventriloc sufletul se așază în iubirile-monadă
și reverberează dintre apele mării dalb de zăpadă
sfârșitul vieții miroase a morți deghizate
în clovni gri
a cai despiedecați a pepeni necopți a sunete vii
ca șerpii-de-apă unduim printre zile efemere
ninge peste copertina lumii cu iluzorii mistere
luni, 22 august 2011
Partaj
Ak 47
lumea e simplă ca un ecstasy pe care îl inhalezi fie că vrei fie că nu vrei
cercul ei are niște circumvoluțiuni pline cu cel mai mare dezgust de tine însuți
căci numai așa pari snobul perfect
pe autostrada soarelui
ție ochelarii de soare îți obturează vederea
și nu ai niciun alibi pentru clipa
când ai ucis cu propriile neputințe karma
aici ca și în vama veche unii beau al naibii de bine
alții cumpără arginți vând panteonul unde și-au așezat ego-ul
sau deschid un Ak 47 perpendicular pe linia orizontului
de sus totul apare ca niște bule sau ca niște turbulențe
nimic retoric nimic precis nimic de netrăit
Abonați-vă la:
Postări (Atom)