Orașul de unde vii

are străzi nepavate îmi țin tocurile în maini cum aș ține sufletul tău gravat într-o albă singură noapte aburul râului se întinde pe alei ca niște limbi de șarpe degustând un asfințit ziua se dă cu parapanta între noi doi arborii lumii tac infinit orele se scurg pe asfalt miroase zurliu a război și a morți pe acoperișuri pisici zvelte torc în mâinile tale inima mea se golește de sânge de ani și de sorți.

Salve, singurătate!

sentimentele aceste păsări cu aripi de ipsos îți măsoară prăbușirea de câte ori te reconstruiești spune salve singurătății care scurtcircuitează suflete și nu rămâne în colonia oamenilor bântuiți de fantasme materiale sărăcia este un spectru care îți dezgroapă oasele ca și cum un întreg cimitir de elefanți s-ar muta în tine te împaci greu cu ideea războaielor subterane care dezbină națiuni de la marea tribună a vieții lumea apare mirobolantă un fel de pește ce respiră fără branhii pe pământ cresc baobabi acolo unde erau cândva piețe publice frații împart cerul deasupra mării iată cum desalinizarea devine o formă de artă nici măcar umbrele nu mai au geometria lor vitele beau din canalul de dejecții și visează platoul amplu unde a rumega este calea spre echilibru de ce oasele noastre nu și-au scris patericul? Încotro zboară mitologica pasăre rock? putem plăti sacralitatea asfințitului cu o ancoră? de aici toate au gust de alamă ruginit